”DOMNUL VUCEA” în memoria eternă…

Era pentru mine un model de pedagog. Școala primară a fost o încântare și o lecție pentru ceea ce mai târziu am devenit. Puțini bărbați aleg meseria de învățător, dar în carțile de citire citeam mereu despre acel model al ”domnului Vucea”  evocat de Barbu Ștefănescu Delavrancea: Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată. Domnul era încruntat și galben. Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. Băieții stau ca sfinții în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genunchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărțile deschise și aduse la vârful nasului.Vergea, lăcrâmi, urechi roșii, Domn uscat și nalt… Să dusese curajul!… Dârdâiam. Glasul îmi tremura ca și cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată. – Știi să citești? – Știu… – Scoate „Lectura”.”

 Îi știai de frică, știam cu toții ce este respectul, nu impus cu țipete, ci cu un zâmbet scurt ce se vedea sub mustață, a cărui șiretenie era în tandem cu privirea care îți transmitea că a doua oară vezi nuiaua. Dar nu se întâmpla. ”De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasă, noi fiind toți cu ochii pironiți în carte, începea să cerceteze notele. Pe „binișor” îi trăgea de urechi, lui „rău” îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când să făcea foc.”
 Era extrem de obiectiv. Orice temă nefăcută sau lecție neînvațată era notată cu 4, alături de acea notă putând apărea oricând o notă mare. La sfârșitul anului școlar, spiritul de competiție, astăzi aproape inexistent, își arăta roadele. Împărțea doar 3 diplome, iar cel mai bun, singurul, primea coronița. Am împărțit coronița pe rând cu alți doi colegi, dar în acea școală de la țară și cu asemenea învățător am învățaț primii pași către ceea ce avea să-și pună peste mine amprenta mai târziu.
 Este din nou 15 iunie și domnul meu învățător îmi revine în minte mereu și mereu. În fiecare an a fost așa, chiar și atunci când eu însămi trebuia să ”altoiesc” copiii.
 Acum 5 ani, după alți mulți ani în care nu am mai știut de el, mi-am luat inima  în dinți și l-am căutat. L-am găsit la o altă școală, în preajma zilei de 15 iunie, se plimba prin curtea înierbată pentru că, a lui clasă a III-a avea ora de franceză. Mic de înălțime față de cum mi se părea în copilărie, puțin adus de spate, cu aceeași mustață surâzătoare s-a apropiat și m-a întrebat zâmbind cu ochii: ”pe cine căutați”?… în loc de răspuns, i-am spus o poveste cu final nesfârșit… iar după acea poveste, domnul meu învățător, cu ochii în lacrimi, mi-a rostit prenumele. M-am bucurat enorm, nu am știut care să-mi fie prima reacție pentru că râdeam și plangeam în același timp.
 După 20 de ani, gârbovit de vreme, apăsat de suferință, iubit la fel de mult de către copii, judecat de oameni mari uneori pentru off – urile sale, și-a găsit puterea să se bucure. Și de atunci au mai trecut 5 ani, pentru că suntem ancorați în lumea nebună și uităm să revedem locurile și persoanele care ne-au amprentat existența.
 De 15 iunie, tuturor învățătorilor și pedagogilor din lume cele mai bune gânduri, iar elevilor, sfatul să nu uite că timpul trece foarte ușor, iar cineva-undeva așteaptă mereu!

Foto: constructivecoaching.com

Anunțuri

Mi-ar plăcea să-ţi ştiu părerea...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s