Teatrul copilăriei, adolescenţei şi vieţii noastre la centenar

Aptitudinile şcolarilor nu se reflectă neapărat în timpul studiului obligatoriu după programa şcolară, ci deseori în urma activităţilor extraşcolare. Descoperi copii talentaţi, care mai târziu nu vor îmbraţişa meserii, ci pasiuni. Pasiuni legate de ARTĂ: muzică, dans, pictură, teatru etc.

Am crescut în şcoală sub egida “Cântarea României”, spectacol propagandist, care ne obliga, începând de la stadiul de simplă serbare la nivel de şcoală sau Cămin Cultural, să dovedim că suntem buni să ajungem în finala defilării în faţa “mai marelui”. Recunosc că idea de artă mă încânta mai mult decât decât vreo oră de matematică, dar nu ştiu cum se făcea că la preselecţii eram nevoită să spun o poezie sau să cânt ceva. La partea cu cântatul mă mai descurcam, dar când venea rândul poeziei, mi se părea că mă pedepseşte doamna profesoară. Şi, ca să scap de selecţie spuneam poezia fără niciun pic de implicare, să nu mă aleagă cumva. Îmi ieşea de minune!

Păi cum să spui o poezie cu implicare, dacă ea era anostă şi aducea osanale? Nici vorbă… Am urât poezia până în vremea adolescenţei mele, când am început să înţeleg altfel versurile lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, Minulescu, Stănescu, dar tot nu mă simţeam în stare să recit mai frumos decât actorii pe care îi mai urmăream.

Tracul de public m-a dominat intens şi astfel că, dacă în copilărie susţineam sus şi tare că mă voi face artistă şi nu doctoriţă, am renunţat imediat la acest gând pentru că simţeam că mă pierd în faţa publicului.

Mai târziu, m-am mutat la Focşani. Era anul 1986 când am trecut prin faţa teatrului pentru prima dată având incert în faţă viitorul. Teatrul era închis datorită daunelor provocate de cutremur şi, ulterior, intrase într-un amplu proces de renovare. Doar vâzându-l, am ars de dorinţa ca acest proces de renovare să se termine şi să văd şi eu cum arată pe dinăuntru, pentru că nu văzusem niciodată ceva atât de frumos. Am aşteptat aproape 20 de ani să văd teatrul oraşului în care m-am stabilit, timp în care mi-am ales un alt drum, paralel cu cel al artei.

Dar se pare că dorinţele nu ţi le lasă Dumnezeu neîmplinite. Mai pe scurtătură sau pe drum mai lung, tot se ajunge la ce se înfiripă prima dată în minte. Astfel că, nu numai că am avut ocazia să văd teatrul, dar am avut imensa onoare să şi simt scena teatrului. Nu credeam că voi ajunge să ating cu tălpile scena prin propriul meu rol oferit de directorului teatrului, dar providenţa mi-a dat ocazia să-mi înving imensul trac ce m-a urmărit toată viaţa. Emoţiile nu au dispărut şi nu vor dispărea niciodată, dar mulţumesc că mi s-a dat ocazia să simt sensibilitatea, iubirea, să văd şi să aud publicul, să observ bucuria şi ochii tuturor celor care admiră arta.

Am cunoscut oameni minunaţi (actori, prieteni) şi mă simt norocoasă că am participat pe 21 noiembrie 2013 la sărbătoarea celor 100 de ani de la înfiinţarea Teatrului Maior Gheorghe Pastia din Focşani!

Aşa cum directorul Sorin Francu spunea în discursul său frumos, în care nu a uitat pe nimeni, mulţi dintre contemporani nu vor mai apuca cea de-a 200-a aniversare, dar generaţiile tinere şi viitoare au la dispoziţie o instituţie unică de cultură, donată de Pastia oraşului Focşani, pe care să o preţuiască şi unde pot veni să se hrănească cu artă.

Teatrul este unul din obiectivele principale ale Focşaniului şi simbolul acestui oraş. Acum poartă numele de Teatrul Comunal, aşa cum maiorul Pastia şi-a dorit şi a lăsat prin testament.

Elitişti sau nu, ne rămâne şi vă rămâne datoria sau conştiinţa să ajutaţi teatrul să trăiască, căci dacă ARTA nu ar fi, cu toţii ne-am mocirli!