Dingo`s bell în deşertăciunea nimicurilor

A trecut vremea colindelor, dar câinii Dingo încă mai dau din coadă şi cu rânjete înfometate stau în plin câmp, sălbatic australian şi cum prind ceva de ronţăit, haţ! Direct la carotidă dacă se poate, mai ceva ca o felină.

Sătui de urăţenia plictisului şi a comentariilor de prisos, fără noimă, fără rost, stau ascunşi după un boschet şi sub protecţia anonimatului se reped cu poftă să mânânce ficaţi, în familie sau haită. Singuri parcă nu ar avea puterea să se lupte precum adevăratele carnivore. De fapt, e mai greu să te lupţi singur când îţi lipseşte bărbăţia, dar te domină cu adevărat urâţenia sufletească.

Şi, cum o femeie, de regulă, nu se înarmează cu bâte atunci când străbate un drum, cu cărări mai mult sau mai puţin întortocheate, Dingo îşi ascute colţii şi se agită să nu moară de foame, hrănindu-se cu superficialitatea unei hăituri la drumul mare.

De fapt,  este firesc să fie aşa. Legea „junglei”, chiar şi în deşertăciunea nimicurilor, funcţionează cu succes. Toţi cei care au ceva de spus, la un moment dat devin hrană pentru haitele de câini.

Pentru ei femeia trebuie să îşi ştie locul, eventual la cratiţă, iar lupta cu misoginismul pentru ea devine o luptă pierdută, pentru că Dingo sare şi urlă şi îşi cheamă confraţii pentru tăvălirea victimei în cactuşi şi scaieţi. Dacă nu găsesc o victimă, o caută cu disperare şi aruncă iar rânjete provocatoare, poate poate cazi pradă la orice încercare de a refuza să devii platou de prânz sau cină.

Şi uite aşa, de cumva încerci să faci ceva să mai ieşi din rutina socială în care te scalzi fără să vrei datorită unui sistem prost gândit, rişti să te întâlneşti cu un câine de  48-58 cm și aproximativ 22-32 kg, care vânează mai mult în haită, pentru că nu suportă boxul la categoria muscă, ci doar acumularea de insigne de adevăraţi ambasadori!

P.S. Pentru eroii anonimi, aprind o lumânare la mormântul soldatului necunoscut, din interiorul unui mausoleu!