MINŢIREA TRAIULUI PE EVENIMENTELE VĂTRAIULUI DE-ATUNCI

După cum probabil aţi observat ieri, am creat o nouă categorie pe acest blog şi anume: „Guest post”. Am primit câteva mărturisiri frumoase şi am considerat că aceste rânduri ar fi păcat să se irosească, mai ales că încă mai există persoane care nu şi-au făcut blog sau care încă mai sunt copleşiţi de teamă sau de de voinţa de a sta în umbră.

Acest articol pe care vă invit să-l citiţi (ca şi cele  două dinainte) este scris de Petre, unul dintre prietenii mei cei mai buni, care locuieşte în Franţa, plecat de multă vreme, imediat după „revoluţie”. Avea o vârstă suficient de matură încât să nu mai spere nimic de la noua Românie aşa cum am făcut eu, ci să ia viaţa de la capăt în altă parte.

Petre are un stil cu totul şi cu totul aparte. După cum îmi explica, el nu scrie neapărat să fie înţeles, el scrie pentru acei puţini şi pentru păsări. Dacă la început am zis că intervin pe text să poată fi citit de toată lumea, între timp m-am râzgândit tocmai pentru că acest stil merită citit de toată lumea şi nu are sens să-i ştirbesc farmecul şi originalitatea.

Se împlinesc 25 de ani de la evenimentele din decembrie `89. Ar fi păcat să uităm ce a fost! Pentru că eu am povestit anul trecut povestea mea, acum ofer spre citire povestea „altfel” a lui Petre.

„Comme je descendais des Fleuves impassibles,
Je ne me sentis plus guidé par les haleurs :
Des Peaux-Rouges criards les avaient pris pour cibles,
Les ayant cloués nus aux poteaux de couleurs.”

                                                           Arthur Rimbaud – „Le bateau ivre”

„A fost odată ca niciodată acum un sfîrc de veac, înainte de-un Crăciun fără zăpadă din Zanzibar şi anormal, cu multe grade Celsius risipite complet aiurea peste zero.

Dacă la Bucureşti, un oraş din inima câmpiei, ar fi fost cu adevărat o iarnă bărbătească-bătrînească naturală ca de obicei, nu s-ar mai fi întîmplat, atunci, absolut nimic.

Căci la Bucureşti s-a semnat-decretat-televizat-înscenat-cosmetizat şi s-a dat lovitura de graţie a ceea ce începuse o săptămînă-nainte la Timişoara, cică-gică, „revoluţia română”, înscenată original de voie bună şi nesilită de nimeni de-aici, instaurînd NET, dictatura democraţiei neaoşe get-beget, de-atunci.

Ce film, domne`! Cu helicopterul decolînd ca-n filmele-acelea sublime documentare, artistice „Apocalypse Now”, de la Saigon în val-vîrtejului, drept dis-preţ, al istoriei furibunde a imperiului în declin.

Amintirile omului în mintea sa, astăzi, sînt, cu siguranţă-atît de diferite de la fiinţă la fiinţă, de la om la om, de la experienţă la experienţă, de la un loc la altul, de la o evoluţie la alta, fireşti şi paradoxale în acelaşi timp, încît mă-ntreb în însigurarea-mi, cum oare s-ar putea face abstracţie de o invitaţie specială, argumentată precis, cînd la un bal pregătit să dansezi vals, se cîntă muzică rock?

Înainte de-a începe să-mi scormon memoria, s-o gâdil, să-i trezesc demonul, fiinţa, îngerul, sufletul şi stările, mă tot întreb acum, cu 25 de ani după, evident mai „înţelept” decît atunci, apropiindu-mă riscant parcă de o dilemă, cum aş putea să fac abstracţie de acele cîteva cuvinte strecurate în invitaţia de a scrie despre…, tocmai cînd acestea mă intrigă teribil, provocîndu-mi arsuri aproape „inceptions”-uri iremediabile „diacritice” impeceptibile de nerecunoscut.

De-atunci, întotdeauna mi-a fost clar că lucrurile petrecute-atunci erau argumentat neclar, neclare LIMPEZI de CRISTAL.

Că nu se puteau întîmpla acele chestii „aşa” pur şi simplu, dacă „Ei” nu le-ar fi lăsat să se întîmple.

Că nu se puteau întîmpla „revoluţionar” aşa cum se bate apa-n piuă şaua ca să priceapă cu grijă profundă, toţi mocofanii, IAPA, pentru simplu motiv că, din vremuri „imemorabile” în România nu mai exista absolut nicio disidenţă „revoluţionară” şi nici măcar una cu adevărat „intelectuală”, şi nici măcar deloc, una.

Deschid televizorul color, bizar văd în alb şi negru, negru pe alb, textul povestind încîlcit încîlceala încîlcelilor fenomenale.

CLAP, zbang, gloanţe şuierînd printre crengile arborilor goi de pe şoseaua Aviatorilor, eroilor aerului morţi atunci, Scena a II-a, morţi acum.

Pe 22 decembrie intrînd în Piaţa Palatului cu mulţimea de oameni care veneau şi veneau după ce barajele militare ca la un semn deschiseră calea, dispăruseră în depărtare lăsîndu-ne să continuăm ca-n brînză-afundîndu-ne să ne-adunăm ca-ntr-o căldare ca la Posada, straniu întîmpinaţi de-o voce urlînd metalic de undeva dinspre-o stradă mai acana dintr-o parte, în megafonul unei dube bizare ca-n filmul acela Glissando al lui Danieluc, înaintam înfierbîntaţi, uimiţi, dubitativi şi uluiţi, ne-ncrezători, naivi, o turmă-imensă de îndobitociţi, flămînzi, înfriguraţi, drogaţi şi adormiţi, într-un avînt stupid de a striga urlînd ce tocmai era de zeci de ani emasculat profund, purtat de mers, per-vers, vrînd sau nevrînd, vis, sens, speranţă-aiurea, de neimaginat am tot purces privind halucinat mulţimea-aceea care-ncepuse năvălind să intre aprig foc aprins deja-n clădirea C.C.-ului Bastilie de guzgani, pînă cînd brusc, m-am oprit pe la cam 100 două de metri-n ax de balconul din care cărţi grele zburau deja în vînt căzînd ca nişte cărămizi oribile, fluturi secere şi ciocane smulse astfel din zidul cel macabru-al unei dictaturi morbide-nfiptă otrăvind de-aproape o juma de secol Totul. Raze de soare ne izbeau în tîmple-n ochi în creier neînţelegerea acelor ore, reflexul pavlovian stupid de-a nu mai crede în nimic, şi nici măcar în sine. Priveam ca un copil ne-ncrezător acest spectacol delirant scandînd urlînd privind în jur întrebător cîţi oare cei de-alături sînt securişti, provocatori, sau oare „CE ?”

Ceea ce se petrecea era total de neimaginat, CUM să fi fost posibilă o chestie ca-asta, cînd niciodată-acest popor atît de altoit bucureştean de troglodiţi n-a dovedit vreodată urmă de curaj, decît de supuşenie?

Şi-n atmosfera-aceea efervescentă de-un delir aparte, între-ntrebări, spaime, dileme, urlete şi temeri, o umbră-un hell-icopter, „Helicopterul” decola brusc, titirez gri şi vîrteşug virînd scurt agitat şi dispărînd ‘nclinat într-o anume parte-euclidiană  halucinant înspre-o direcţie oarecare dincolo de ziduri, acoperişuri şi-iluzii. ZVÎRRrrr !

De-aici de jos, n-aveam cum să ştim în clipa-aceea CE şi CUM, ‘ncotro unde şi care cînd călcînd în/între picioare fum farse gropi comune poveşti ZOP, gîndurile cele VID din gînd, negîndurile hrănind cele de rînd.

Vocea din triplul-megafon îşi făcea cu destoinicie meseria, mesaj-sunetul metalic se amesteca cu zgomotul şi urletele de libertate ţîşnind cu forţă din plămînii-ncinşi arzînd corzile vocale pînă la „os”.

Minutele treceau, o oră, două, trei, şi în acest defileu închis între clădiri am început să am un simţămînt ciudat de prins în cuşcă ca într-o capcană de vis, ceva era nepotrivit, facil, excepţional de- uşor şi nefiresc, după atîta grijă patrioată de stat şi de partid în care nu puteam pînă atunci de cînd născuţi eram, să scoatem nici cel mai strivit „chiţăit”oricît de mic, ACUM urlam descreieraţi precum nebunii-eliberaţi din hău şi-nfierbîntaţi crezînd sau începînd sperînd că ceva Rău se duce zboară vîrcolac, tîrît se-ascunde, soarbe şi dispare mascat bej aprig şi cum, ceva de Bine parcă, s-ar putea chiar nou-naşte evident, liber şi viu, poate cu adevărat neschimonosit şi fără discurs abstract iluzoriu de fel !

În atmosfera-aceasta-ncinsă-exuberantă şi aberantă-n acelaşi timp, simţind rotindu-mi ochii roată înspre acoperişurile clădirilor din jur, am început să simt cum ca-n filmele cu cow-boy, ne aflam strînşi adunaţi special în Marele Canyon din Arizona Colorado-ului acela hollywood-ian MOSFILM tarkovskian şi indienii erau gata pregătiţi s-apară şi să înceapă un spectacol prea cinemascop color azi dolby multinaţional măcel trăgînd din puşti, din arcuri cu săgeţi şi toporişti, de aprig le mai zice „tomahawk” şi, încolţit de-aceste gînduri ameninţătoare ce-mi păreau fireşti în patria comunismului triumfător, am stat ce am mai stat, şi-n timp ce duba-megafoana se mai apropiase de intrarea Comitetului Central de la balconul căruia pînă mai ieri cel mai iubit vorbise luat ieri la goană de pocnitori-petarde panicînd desigur revoluţionar poporul, voci care mai de care-ncepuseră să se audă proclamînd Eliberarea şi Fuga tovarăşului şi-a ei, în sfîrîit de cărţi zburînd oricum şi alte obiecte pe care revoluţionarii continuau sfidînd logica naturii puterii dictaturii să le arunce mulţimii ca trofeu sau gest de-nvingători şi de curaj, privind şi aşteptînd ca indienii(piei, roşii !!!!) să apară fioroşi am început să mă îndrept spre una dinspre străzile adiacente acestui defileu periculos scoţîndu-mă din ceea ce se pregătea să fie numită şi-azi de către cei mai mulţi, „revoluţia din decembrie”,

şi am plecat pe cît de tulburat pe-atît de intrigat de-atîta libertate halucinantă dintr-odată dată parcă la un semn.

Şi-ajuns acasă după ceva vreme, am început să urmăresc privind cu ochi ciudaţi punerea-n scenă cu un actor celebru şi un poet grozav, atunci atîta de real şi arhi-arzînd, vibrînd şi „revoluţionar”, de necrezut.

Nu a trecut prea multă vreme, timp, ore, şi „indienii” presimţiţi de care-mi fusese atîta teamă îşi evident făcuseră-apariţia mai peste tot, împroşcînd foc şi gloanţe şi săgeţi, sînge şi morţi.

„Pieile Roşii”, se dovedea(u), DE-ATUNCI, a fi, erau,

sînt ( şi-azi) desigur printre noi, Bine Ochind.”

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;MINŢIREA TRAIULUI PE EVENIMENTELE VĂTRAIULUI DE-ATUNCI&8221;

  1. ” Daca devii „FAN” , vin eu la tine ! 🙂
    Eu ti-am devenit „FAN” dar tu, nu ai ajuns inca pe la mine ! 😦

    Craciun Fericit ! 🙂
    Un An Nou, mai bun si mai bogat ! 🙂
    Aliosa.

Mi-ar plăcea să-ţi ştiu părerea...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s