„Domnule redactor”

Scriem, scriem, ne exprimăm cum putem, fiecare cum poate, mai bine sau mai puţin bine. Unii primesc aprecieri, alţii mai mult de atât, sacii de mulţumiri se strâng în „cămară”, iar lumea oferă şi primeşte după noroc şi oportunităţi. Piaţa de „impresii” e plină cu de toate, iar selecţia poate fi şi grea şi uşoară în acelaşi timp! E simplu! drepturile de autor se rezumă doar la asumarea unor cuvinte, dar în cele mai multe cazuri rămân simple opinii asumate, pentru care poţi fi pedepsit, dar aproape niciodată recompensat! Există ofertă mare de „scriitori”, prea puţini cei care îşi permit să îţi dea o „ciocolată”.

Am răsfoit nişte scrieri zilele acestea. Eliade mă zăpăceşte de fiecare dată. Mereu mi-a dat viaţa peste cap acest OM. Are locul său acolo la mine, în cotloanele unde pun pe categorii diverse „dulciuri”, care nu-mi ridică tensiunea, doar îmi reglează glicemia.

În „Romanul adolescentului miop”, pe care autorul l-a scris la doar 17 ani, lucrare rămasă neterminată, Eliade are un capitol care se numeşte „Domnule redactor” şi în care descrie cum a scris şi a oferit numeroase articole ce i s-au publicat şi pentru care a avut speranţa că va fi recompensat, dar s-a ales cu o strângere caldă de mână şi mult eter.

„… Mă obişnuisem să bat la uşile redacţiilor, să păşesc şovăind către domnul de la birou, să întreb cu glas scăzut dacă pot vorbi cu domnul prim-redactor şi să bâlbâi. Am avut şi eu, de altfel, micile mele satisfacţii. Într-o seară, cineva, auzindu-mi numele, mi-a zâmbit prieteneşte şi mi-a întins o mână caldă. Am fost atât de emoţionat, încât n-am mai avut curajul să-l întreb dacă mi se pot plăti articolele. L-am întrebat, însă, după o săptămână şi am strâns aceeaşi mână caldă” [Eliade, M., op. cit, pg. 79, din ediţia anului 2006 a Editurii Cartex 2000].

Piaţa media abia supravieţuieşte în zilele noastre şi, am aflat de curând, marile cotidiene naţionale şi-au redus drastic tirajele, iar despre cele locale, ştim bine ce probleme au dacă nu există o nişă puternică de finanţare. Spaţiul virtual a luat mult din spaţiul celui tradiţional, iar accesul la informaţie se face mult mai uşor dând un „search”. NU foarte mulţi au norocul să afirme că platforma personală le asigură venituri cu care să se avânte în lumea dorinţelor împlinite.

Acelaşi Eliade spune: „Altă dată, redactorul mi-a lăudat un articol pe care îl publicase în fruntea revistei. Eu am zâmbit orgolios, în tot timpul discursului. N-am căpătat, însă, nici atunci, nimic. Mi-a spus că revista se vinde greu, că bani sunt puţini, că de-abia trăieşte el, ca vai de lume, cu ce-i dă directorul. REdactorul era elegant îmbrăcat şi-şi cumpăra foarte multe cărţi frantuzeşti” [Eliade, M., op.cit. pg.80]

Sună un pic cunoscut? Parcă putem chiar extrapola la întreaga societate care munceşte, în timp ce unii se vaită că nu sunt bani, dar poartă pantofi scumpi, poşete care costă cât o maşină, au conturi burduşite şi se dau victime…

Totuşi…

Este fenomenal cum, atunci când recitim scrieri vechi, din secolul XIX, începuturile secolului XX, chiar şi mai recente, observăm numeroase similitudini cu fenomene, reacţii, fapte, „trenduri”, care fie nu s-au schimbat în prezentul mileniu al treilea, fie parcă au fost voit împrumutate din trecut. Mai redau două scurte fragmente şi apoi vă las, adică vă rog insistent să le comentaţi:

„Pe d-l Leontescu îl cunosc din vară. Îmi publica tot ce-i trimiteam prin poştă, în plicuri mari, albe. Câteodată îi scriam şi despre nevoile mele şi lăsam să se înţeleagă că sunt un student sărac şi că m-ar putea ajuta. Încercam să par îndurerat. Mă trudeam să scriu pagini duioase, pe care le semnam cu numele întreg şi cu adresă. Aşteptam, apoi, înfrigurat săptămâna întreagă. Domnul redactor îmi publica număr după număr articolele. Acasă, sau la „Poşta redacţiei”, nimic” … [Idem, pg.80]

Şi tot aşa cu anticameră şi rugăminţi, timp în care laudele tot curgeau, zâmbetele asemenea, strângeri de mână, făgăduieli şi urări de spor la muncă…

„…(redactorul) îmi mărturisi că articolele mele sunt cu adevărat „bune”, că îi place „orizontul larg” şi celelalte. Că va stărui pe lângă director. Că el înţelege situaţia mea. Dar ce poate face el?  Directorul e totul, şi el nimic. Ne-am strâns mâinile fără entuziasm. De atunci nu l-am mai văzut”. [Idem, pg.81]

 Şi câte promisiuni nu se tot ivesc şi câţi nu apucăm să mai vedem… ehe…

Este bine totuşi că avem libertate de exprimare (aveţi grijă la limitele constituţionale), că avem unde să ne exprimăm, alternative de pro bono sau nu şi, de restul … mărăşeşti… după cum ne e norocul!

mircea-eliade-romanul-adolescentului-miop(Editura Cartex 2000, Bucureşti, 334 pagini)

Cred că la chestiunea asta aş mai putea adăuga şi asta:

6 gânduri despre &8222;„Domnule redactor”&8221;

  1. Din câte scrie tânărul Eliade, îmi pare că la 17 ani nu prea-i mergea mintea decât la scris. Păi dacă „Directorul” era cheia problemei lui, de ce se tot încăpăţâna să-i scrie/ceară ceva redactorului? Întreb şi eu, că n-am citit cartea şi poate scrie undeva…

    • Pai mergea deseori la director, dar se lovea de acelasi redactor, iar la final, a ramas tot cu fagaduiala lui, insa si el si+a fagaduit, ca daca tot i se apreciaza talentul, nu si-l va mai irosi catre aia 🙂

  2. „Romanul adolescentului miop” este o carte pe care eu aş scoate-o din programa şcolară. De ce? Pentru faptul că nu este o carte la care poate avea acces oricine. Nu se adresează tuturor. Se adresează doar celor care pot empatiza cu trăirile adolescentului Eliade, trăiri pe care nu oricine le poate înţelege şi de aceea este percepută ca fiind „plictisitoare”, asemenea multor alte măreţe opere literare din programa şcolară („Moromeţii”, „Maitreyi”, „Enigma Otiliei”).
    Este una dintre cărţile mele preferate. Am plâns şi am râs pe parcursul lecturării ei. Mi-a fost alături într-o perioadă în care îmi puneam foarte multe întrebări legate de cine şi ce vreau să fiu şi pot spune că m-a ajutat foarte mult în acest sens.

    • eu nu stiu ce carti sunt in programa scolara 🙂 nu predau literatura. Mai recomand uneori ce mi se pare mie ca ar fi bine sa se mai citeasca, atat de catre adolescenti, cat si de catre adulti! Cititul face bine, nu stiu daca e musai sa fie sau nu in programa scolara! TRebuie sa fie in programul vietii!

      • Aşa este. Dar dragostea cu forţa nu face nimănui plăcere, iar impunerea lecturării anumitor cărţi, printre care şi cea menţionată, nu face decât să distrugă bucuria lecturii. Sunt de acord cu recomandarea cărţilor, dar nu cu obligarea lecturării lor. Eu consider că trebuie să ai o chemare spre lectură, nu o obligaţie.
        Iar eu, pe Eliade, nu l-aş recomanda oricui. Consider că l-aş jigni făcând acest lucru.

Mi-ar plăcea să-ţi ştiu părerea...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s