Viziunea lui Tagore despre şcoală şi reformă, descrisă de Eliade

Rabindranath Tagore, „minunea” literară, laureată Nobel, a Indiei, s-a născut într-un ţinut unde familia sa, neam de prinţi, deţinea un latifundiu, Shantiniketan – în traducere „sălaş al liniştii„, acesta fiind marele lui noroc, de a avea unde-şi pune în practică toate visurile copilăriei. Eliade călătoreşte şi studiază în India între anii 1929-1931, timp în care ajunge şi în locurile natale ale poetului indian şi are ocazia să vorbească cu el, să scrie despre el şi să obţină şi „interviurile” sale, aşa cum reiese din volumul lui Eliade – India, scris în 1936 , după întoarcerea sa.

Ţinutul natal al lui Tagore, „cel fără de pereche parc”, în partea de apus a Bengalului, nu departe de staţia de tren Bolpur, acolo unde liniştea este însoţită de „plantaţii imense de orez, cu palmieri pe marginea şoselei, cu arbori de mango străjuind colibe”. Shantiniketan, cu Universitatea Vishvabharati – în traducere „din întreaga Indie”.

O sa redau câteva fragmente din ce descria Eliade, despre viziunea lui Tagore, în scrierea  „La Shantiniketan”, reformă li viziune pusă în practică la vremea aceea, cu specificarea că, mi-am regăsit cumva dorinţele, atât cele de copil, elev, student şi profesor! Mi-ar plăcea, da, să-mi iau copiii şi să îi învăţ geografie în aer liber, pentru că de fapt, nu e suficientă harta, e nevoie de observaţie directă. DAr nu e vorba numai de asta, mi-ar plăcea un parc, cu mango şi cu iasomie, în care să învăţăm în sunete de păsărele. Ce fain ar fi!

Iata câteva paragrafe interesante:

 „Tagore a vrut să facă din şcoala lui, unde învaţă copii de la şase la douăzeci şi cinci de ani, o instituţie care să deştepte conştiinţa unităţii indiene, dar mai ales o instituţie de cultură morală şi spirituală a tinerelor generaţii indiene. A vrut să înlocuiască pedagogia disciplinei cu pedagogia libertăţii şi iniţiativei personale; a vrut să facă din anii de şcoală ani fericiţi, în locul anilor întunecaţi şi dureroşi ai celorlalţi copii; ştiind că munca e o bucurie, iar nu o pedeapsă ursită omului, a încercat cele mai curajoase reforme ca să facă educaţia un joc şi învăţătura o voluptate”.

Chestiunea asta, dorinţa multor dascăli, părinţi şi elevi, e un fel de utopie pe la noi şi nu stiu dacă s-ar putea aplica vreodată!

Ia să vedem ce mai scrie în „La Shantiniketan”:

„Aici nu sunt clase, nici catedre; ci fiecare pom din parc e o clasă. Copiii vin şi se aşază, cu picioarele încrucişate, cu tăbliţele pe genunchi, în jurul pomului de care se reazimă profesorul. Lecţiile sunt făcute în boarea aceea parfumată a miilor de arbuşti cu floare albă şi mireasmă de tămâie. Parcul, mare sală de cursuri, e înţesat dimineţile cu sure de copii, adolescenţi, adolescente, care ascultă şi învaţă acolo, în aer liber, cu umbra pomului drept singura umbră, cu văzduhul clar deasupra, învăluiţi în aroma atâtor flori… NUmai în anotimpul ploiolor cursurile se fac în clase. Şi sunt clase mari, cu ferestre luminoase, clase cât o terasă. Copiii indieni se pot concentra atât de bine, încât am asistat o dată la patru clase făcându-şi lecţiile pe o aceeaşi terasă, fără ca unii să fie stânjeniţi de prezenţa sau glasurile celorlalţi.”

Deja visaţi nu-i aşa? Şi eu am visat în timp ce citeam şi cine ştie când vom avea parte de aşa ceva. NU e vorba deloc de a visa o întoarcere în arhaism, mai ales acum în era tehnologiei şi a tabletelor şi manualelor digitale, ci pur şi simplu acel sentiment că doar natura şi contactul cu aceasta îţi poate da adevărata conectare şi concentrare.

Toate acestea le-a făcut Tagore, inspirat tocmai din plictiseala ce îl domina pe vremea când el însuşi era elev. A făcut însă şi mai mult! A schimbat practic toata comunitatea, începând cu mentalitatea şi cu ajutorul educaţiei reformate.

A dotat biblioteca cu cele mai faine cărţi, ale sale şi adunate de prin lume, a adus cei mai buni profesori din lumea largă şi le-a asigurat totul, iar atmosfera de muncă, iniţiativă şi reformă a făcut-o simţită chiar şi în afară colegiului.

O comunitate disciplinată, altfel faţă de restul Indiei. A început la microscară, dar sunt curioasă dacă s-a extins cumva şi mai mult, în contemporan.

Atmosfera asta de vis şi reformă educaţională o puteţi găsi citind scrierile lui Eliade, din volumul India (1936).

mango-tree-people-under-its-shade

Anunțuri

Mi-ar plăcea să-ţi ştiu părerea...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s