Câteva extrase din „Convorbiri cu…”

…din „Convorbiri cu Octavian Paler”, o carte super faină, (tran)scrisă de Daniel Cristea-Enache, Editura Corint, Bucureşti, 2007, 333 pagini. Un volum inspirat, după ce autorul îi citise „Viaţa pe un peron” şi, după cum mărturiseşte autorul, pentru că „a fost impresionat şi intimidat de Octavian Paler”. O idee bună, mai ales pentru faptul că, după am constatat la finalul cărţii, Paler a mai trăit foarte puţin după ce şi-a încheiat „convorbirea”.

Dacă ar fi să extrag tot ce mi-a plăcut în urma lecturării, ar însemna să reproduc totul. Să găsesc timp să re-redactez din nou fiecare paragraf, fiecare mesaj, fiecare trăire şi metaforă, ar fi absurd şi ar dispărea misterul. Voi ce aţi mai lectura? E prea fabulos! e prea omenesc şi prea filosofic în acelaşi timp! e prea natural şi prea profund deopotrivă!

L-am admirat mereu pe O.Paler, atât cât mi-a fost dat să-l ascult şi să-l citesc, mi-ar fi cumva jenă să nu admir şi să nu cred că i-a fost gândirea lucidă şi sănătoasă, în ciuda tuturor durerilor fizice resimţite spre finalul trăirilor sale pământeşti.

Mi-au atras atenţia, în mod special, câteva paragrafe legate de politică, dar nu le redau aici, pentru că nu s-a schimbat nimic din mizeria pe care şi Paler, şi noi, am resimţit-o ani şi ani, cu infinitul la vedere!

Voi reda câteva paragrafe despre ideea de Dumnezeu! Reprezintă mesaje subiective, dar care se mulează, cu argumente, pe orice gândire raţională şi lucidă. Este vorba despre gândirea omului educat, idei care se pot completa cu ale marilor filosofi şi care nu neagă nicio existenţă, ci doar indică esenţe!

„Mama a dorit să mă fac preot. Visul ei a fost să mă vadă, într-o zi, ieşind din altarul bisericii mari (cea ortodoxă) din Lisa, îmbrăcat în odăjdii. (…) Ca preot aş fi fost un impostor. Nu cred, v-am spus, în viaţa de apoi. Cum era să le-o predic altora? Nu mă convinge nici partea de spectacol religios la care asistăm de Crăciun. Dimpotrivă, îmi întăreşte teama că religia creştină, care e şi a mea fiindcă a fost a părinţilor mei, e o religie obosită, extenuată. Credinţa a cam dispărut în spatele ritualurilor. Faptul mă preocupă şi din pricină că suntem, azi, martorii unui război religios, în care creştinismul se confruntă cu o religie virulentă, agresivă, servită de mulţi fanatici. S-a întors pe dos vremea cruciadelor”. (pag.45, op.cit.)

Ce să mai completez eu? n-aş avea ce!

„Vă mai propun o temă de reflecţie care pe mine m-a pus în încurcătură. Din câte îmi dau seama nu găsim, la noi, sfinţi decât în istorie. Adică, acolo unde sfinţii nu au ce căuta. L-am canonizat pe Ştefan cel Mare. Acum, Biserica se pregăteşte să-l canonizeze pe Mircea cel Bătrân. Să însemne asta că avem şi despre sfinţenie o idee foarte relativă?” (pag. 249)

Bună întrebare! Şi, nu neapărat ultima şi nici din cele puţine, dar una din preferatele mele, sună cam aşa:

„Nu mi l-am putut imagina niciodată pe Dumnezeu aşa cum îl vedem pe tavanul Capelei Sixtine, pictat de Michelangelo: un bătrân cu barbă albă şi somptuoasă care îi întinde mâna lui Adam, dându-i viaţă. Toată tinereţea mea m-am mulţumit cu ideea, simplă şi chiar simplistă, poate, că nu Dumnezeu i-a creat pe oameni, ci oamenii l-au creat pe Dumnezeu, ca să-şi combată singurătatea, limitele şi, în special, frica de moarte. (…) cum să-mi imaginez că existenţa mea are vreo valoare în roiul miliardelor de lumi care compun Universul?…” (pag. 307)

„Orice cuvinte aş folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-aş folosi”. (pag- 333)

Cine aş fi eu să contrazic? doar stau, citesc şi cuget!