Paler. „Viaţa pe un peron”

Continuăm (sau finalizăm) seria de recomandări dedicată lui Paler. „Viaţa pe un peron” (2014) este o altă capodoperă inclusă în colecţia editurii Polirom, în topul celor mai îndrăgite bestselleruri. Recomdarea mea nu trebuie inclusă în seria criticilor de specialitate, ci în cea a impresiilor unui simplu cititor.

Oricum, chestia asta cu bestseller-ul este destul de ambiguă. Deseori, poţi constata că un bestseller poate fi impulsionat şi de reclama, mai mult sau mai puţin întemeiată, fie pe cale orală, fie scrisă, a criticilor literari profesionişti sau amatori.

Unora le place povestea, altora

nu prea şi cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu această carte a lui Paler. Am auzit păreri pro şi contra, păreri de „fabulos” sau păreri de „neînţeles” ori „greu de citit”.

Am citit-o şi din curiozitate, şi din dorinţa de a completa cumva colecţia de cărţi citite ale lui Paler. Imi place filosoful Paler. Pur şi simplu de pe vremea când poezia „Avem timp” mi-a smuls sufletul şi am găsit şi în această carte ceva legat de sunetul vieţii, ceva ce trebuie să rămână în memorie: „Oricât de frumoasă ar fi o melodie vine o clipă când ea este acoperită de tăcere” (pag. 24).

În „Viaţa pe un peron” l-am regăsit din nou pe filosoful Paler, chiar dacă el însuşi a afirmat de atâtea ori că nu este filosof,  cu toate neliniştile ce i-au marcat existenţa, inserând şi aici stări şi clipe autobiografice, dar scrise un pic altfel, spre deosebire de cele pe care le-am găsit în „Autoportret într-o oglindă spartă” ori „Calomnii mitologice”.

Aici se vorbeşte despre tăcere, despre pustiu, despre singurătate, despre autoizolare, despre frică, despre fuga de lume dar şi de sine, despre supravieţuirea într-un mediu ostil şi din care, odată ajuns aici, pare că ai o direcţie către niciunde.

Descrie criptic vremurile când frica domina traiul normal, când cobrele erau gata să atace orice şi pe oricine, iar „îmblânzitorii de cobre” erau apariţii „vânătoreşti” de coşmar. „Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a poeziei. (…) Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul”. (pag.59)

Fugind de frică şi coşmarul lumii reale, se trezeşte pe un peron părăsit, de unde nu mai pleacă trenurile, la marginea unei mlaştini şi unei păduri dincolo de care este un imens deşert. Acolo se va întâlni cu Eleonora, fugită de aceeaşi frică, însă lumea din care a fugit fiind dominată de „dresorii de câini”, apăruţi în urma unei situaţii misterioase, care a indus iarăşi frica.

„Mi-am dat seama că prin frica noastră îi ajutăm pe îmblânzitori să ne înfricoşeze şi mai rău; treptat, frica a ajuns să acţioneze şi în absenţa lor, sporind singură. Şi pe măsură ce ne temeam mai multm îmblânzitorii deveneau din ce în ce mai aroganţi.” (pag. 69)

Deznodământul vieţii „pe un peron” îl veţi afla citind cartea, în cazul în care nu aţi citit-o deja. O carte interesantă, unde autorul inserează frumos frazele ce descriu vremurile de teroare, ce ar fi putut fi cu uşurinţă cenzurate dacă cenzorii ar fi fost mai inteligenţi.

Octavian Paler, Viaţa pe un peron (1981), Editura Polirom, 2014, ediţia a VI-a, 287 pagini

viatapeunperon

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Paler. „Viaţa pe un peron”&8221;

Mi-ar plăcea să-ţi ştiu părerea...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s