D`ale lui Mitică!

Mitică este un personaj real, nu de pamflet, ci unul talentat. Mitică te surprinde cu câte o afirmație filosofică și alambicată sau cu câte o surpriză artistică. Mitică nu este Brâcuși, este un inginer în viață, coleg cu mine și artist. Mitică nu are nevoie să demareze subscripții publice, te ia din fața școlii pentru câteva minute să-ți facă o surpriză. Acesta e Mitică, mai precis Dumitru Coșereanu.

Mitică seamănă cu Einstein, dar nu se crede deloc așa, trăiește lumi paralele între inginerie și artă. Nu știu ce le ”povestește” elevilor, dar știu ce mai face în timpul liber: pictează, sculptează, scrie romane abstracte și nu uită să salute sau să complimenteze persoanele dragi. Mitică este doar Mitică!

Astăzi, Mitică a răpit trei colege și le-a dus vreo 3 kilometri distanță să le arate munca lui de trei veri. O troiță amenajată și creată în întregime de el, la comanda unui consătean, adică din prima localitate de lângă Focșani. Un spațiu mic, dar mult încărcat de spiritualitate. Pereți pictați cu multă trudă și lemn de tei sculptat de mâna lui Mitică. Troița, după trei sezoane din trei ani diferiți e gata. Nu e sfințită încă, chiar dacă spre uimirea autorului au început oamenii să se închine la ea, dar e capodopera lui Mitică, cu drag făcută și conturată atunci când nu scrie vreo frază abstractă sau când o citește la cenaclul de luni al ”Oglinzii Literare”.

Mitică ne-a făcut onoarea să ne arate nouă, mie, Marielei și Carmen, arta sa, de altfel deloc singulară. Pictează și icoane, tablouri mitice, colaje, creionează schițe, niciodată portrete. Nu poate sau nu vrea. Mitică nu e Brâncuși, dar e colegul meu cu mustață aproape sur-galbenă!

Reclame

Teatrul copilăriei, adolescenţei şi vieţii noastre la centenar

Aptitudinile şcolarilor nu se reflectă neapărat în timpul studiului obligatoriu după programa şcolară, ci deseori în urma activităţilor extraşcolare. Descoperi copii talentaţi, care mai târziu nu vor îmbraţişa meserii, ci pasiuni. Pasiuni legate de ARTĂ: muzică, dans, pictură, teatru etc.

Am crescut în şcoală sub egida “Cântarea României”, spectacol propagandist, care ne obliga, începând de la stadiul de simplă serbare la nivel de şcoală sau Cămin Cultural, să dovedim că suntem buni să ajungem în finala defilării în faţa “mai marelui”. Recunosc că idea de artă mă încânta mai mult decât decât vreo oră de matematică, dar nu ştiu cum se făcea că la preselecţii eram nevoită să spun o poezie sau să cânt ceva. La partea cu cântatul mă mai descurcam, dar când venea rândul poeziei, mi se părea că mă pedepseşte doamna profesoară. Şi, ca să scap de selecţie spuneam poezia fără niciun pic de implicare, să nu mă aleagă cumva. Îmi ieşea de minune!

Continuă lectura

Cuvinte și artă …

Litere și cuvinte
În armonie și artă,
Așezi pe hârtia ce pare
Îngălbenită de soartă.
Le condeiezi ușor din  peniță și tuș
Le dai o formă fără culoare,
Prinzi vântul în brațe și sufli spre ele
Iar viața deodată apare-dispare.
Desprinzi așa câte o coală pe zi
Precum clipele tale din viață,
Aduni laolaltă doar litere și,
Formezi cuvinte-ngălbenite și artă. [by me]