framantat

În era tehnologiei, mirosul de cozonac se transmite prin gadgeturi, spre deosebire de vremurile trecute când stateam la pândă, la colțul casei, adulmecând mirosul ispititor de cozonac. AH!!! Oare ce ar zice preotul? Ne-ar ”tăia limba” dacă am ”păcătui”?

Ne imaginăm cozonacul cald, aburind, iar noi poftind în ”Săptămâna Patimilor” mai rău decât în restul anului. În zilele de Post, în general, poftele sunt mai mari, tocmai de asta, să fii supus rezistenței, să reziști ispitelor, mai ceva decât rezistența din Piața Victoriei este o adevărată provocare. #Rezist devine valabil și pentru mirosul cozonacului, proaspăt copt.

Să nu mănânci cozonacul acum, îți ”taie popa limba”

Așa ne amenințau părinții sau rudele, în zilele ”Săptămânii Mari” când, teoretic, copii fiind, puteam pofti la cozonacul cald ce se cocea în cuptorul de pământ, dar practic eram amăgiți, păcăliți, chiar amenințați cu ”tăiatul limbii”. Încălcam legile bisericești, nu conta că eram copii, legea era lege, chiar dacă nici comuniștii nu erau de acord cu așa ceva! Pe vremea aceea, restricțiile erau respectate, în vremea actuală, restricțiile sunt doar sancționate sau încălcate!

Ritualul frământatului în covată

Și, într-una din zilele dinaintea Paștelui, se adunau toate fetele bunicii mele. Pregăteau covata (adica un recipient alungit, din lemn, unde se frământă aluatul), ingredientele în cantitățile pe care și le propunea fiecare, încingeau un cuptor mare, din carămidă, la baza unei sobe din lut în bucătăria de vară și, suflecându-și mânecile, se declarau pregătite pentru ritualul anual de Paști. Același lucru făceau și la ”moșii de vară”, când pregăteau ”pupeze”, ”porumbei” și pișcoturi. Sărbători cu miresme de pâine coaptă și cozonac împrăștiate nu doar în toată curtea, ci pe toată ulița. Toate patru, trei fete și bunica, se adunau în jurul covatei și puneau pe rând făina, ouăle, laptele, zahărul, puțină sare și frământau, și frâmântau bolborosind ”descântece” de dragoste. Mai mult de o oră. Se mai turna câte un pic de ulei, de unt nu se prea știa pe atunci, și frământau, și iar bolboroseau cu dragoste… de cozonac. Se lăsa la odihnit și aluatul asculta, creștea. Tot cu dragoste! Apoi, se porționa aluatul, iar cea mai pricepută dintre fete îl rula, îl umplea cu cacao și nucă, îl împletea, îl punea în tăvi și iar îl lăsau să crească. Tot cu dragoste! Un ritual pe care nicio o mașinărie din lume nu l-ar putea face vreodată, nici un gadget nu ar putea înlocui acele etape tradiționale și nu ar putea reproduce, real, ritualul sau sentimentul de ”așa trebuie”.

Se pun tăvile în cuptor, cu lopata din lemn

Odată crescute, aluaturile din tăvi vor fi unse cu un amestec de ou și zahăr, cu un pămătuf din pene de cocoș sau gâscă, apoi, pe o lopată din lemn, vor fi puse tăvile și introduse, rând pe rând în cuptorul incins cu mult timp înainte. Cuptor fără afișaj electronic, fără grade de temperatură numerotate, cuptor încins cu o mână de vreascuri și jar adunat și scos afară doar atunci când, intuitiv, se credea ca s-a atins temperatura optimă. Femeile, în acea vreme, nu aveau nevoie de aparatură modernă pentru a face cozonaci buni și pufoși. Și vai, ce cozonaci, acei cozonaci pe care eu însămi nu sunt capabilă să-i fac nici acum, dar sunt convinsă că sunt multe gospodine pasionate care știu să facă cozonaci. Chiar și bărbați. Sigur am cunoscut doi dintre ei. Arta de a face cozonaci e la fel de nișată ca oricare artă. Nu toată lumea e capabilă să o realizeze. Asta nu e simplă ciorbă. Nici măcar comparabilă cu arta de face oricare prăjitură. Cozonacul este special. E făcut cu multă sudoare și talent. De aia se face în ”Săptămâna patimilor”. Restul e moft sau vreo fiță cerută iepurașului! Cozonacul are gust special doar de Paști!

Nota: Articolul a fost scris pentru Revista Activ Press, publicat în aprilie 2017. Revista Activ Press este revistă lunară distribuită gratuit în municipiul Focșani.