De ce oare atunci când eşti felicitat, încurajat să mergi mai departe, eşti apreciat, felicitat şi restul etcetera, nu te poţi bucura la capacitate maximă şi nu poţi vedea partea plină a paharului cu fericire?
Mereu mă doare şi mă adâncesc şi mai mult în propriile nemulţumiri, parcă încă am impresia că am făcut prea puţin şi parcă în loc să zâmbesc, mai tare plâng!
E clar că nu poţi face pe toţi mulţumiţi, nu poţi face pe toţi să te iubească, dar oare care e graniţa dintre fericire şi durere, condiţionare şi necondiţionare, apreciere şi batjocură, voluntariat sau oportunism mediatic?
Încă nu am aflat, dar deocamdată adun sacii de mulţumiri şi diplome pe de o parte şi NIMICUL pe de altă parte, în timp ce rămân în continuare acelaşi EU, cu toate propriile mele confuzii şi nemulţumiri!
Cândva, prin 2009, prietena mea de atunci mă întreba simplu „De ce nu mă pot bucura ca orice om pentru fiecare realizare”?. Nu ştiu. NU am găsit răspunsul nici acum, dar ştiu că tot ce am trăit a fost parcă rupt dintr-un vis, mai frumos sau mai urât, amestecat cu stări de transă. Nu pot să îmi recunosc nici măcar propriile cuvinte sau gânduri!
Stiu ca nu înţelegeţi ce vreau a spune, ştiu că textul este incomplet, dar mă opresc aici fiindcă pur şi simplu nu mai sunt în stare!
P.S. am taiat poza, stiu, dar mesajul de acolo e prea emoţionant pentru mine si nu face bine restului! La multi ani ZDV si mulţumesc încă o dată pentru aprecieri, dar si tuturor celor cu care m-am întâlnit aseară şi care mi-au adresat cuvinte faine!
o ALTĂ ABORDARE a aceloraşi gânduri ar fi AICI
Dezvăluiri învăluite 