Nesimțire la cotă alarmantă!

A fost o vreme când mulţi din mediul rural au migrat spre oraş pentru a trăi în condiţii mai bune. De la o vreme, mulţi din mediul urban se mută în mediul rural pentru linişte şi contemplarea naturii. Efectele de dus-întors se produc după cum curg vremurile.

Dar bunul simţ nu ţine de mediul în care locuieşti, nici de numărul de diplome. Bunul simţ vine din noi înşine şi respectul pe care suntem dispuşi să-l oferim celor de lângă noi.
A trăi la oraş presupune să ieşi din starea de linişte. Din starea de contemplare. Foarte rar găseşti momente prielnice pentru asta. A trăi la oraş presupune să îţi asumi riscul aglomeraţiei, al zgomotului, al mizeriei, al stării de confort urban versus rural, dar în acelaşi timp de disconfort natural şi curat vizavi de mizerabil şi aglomerat. Asta, în cazul în care nu ai vreun ”castel” la marginea oraşului înconjurat şi de vreo pădure.

Atunci când alegi să trăieşti într-o aglomeraţie urbană cu peste un milion de locuitori, ba chiar şi cu peste 10 de milioane, îţi asumi tot ”pachetul”. Dar într-un amărât de orăşel cu aproximativ 70 de mii de locuitori, la ce să te aştepţi?

Vezi AICI raspunsul!

Cel care vede Japonia, măcar o dată, nu mai poate fi om întreg la minte în altă parte

Clar! după ce vezi Japonia măcar o singură dată, nu mai poţi fi întreg la minte în altă parte. Acolo, din prisma unui trecător, cel puţin, totul este perfect. Şosele, trotuare (chiar şi în vârf de munte), străduţe, oameni, timp şi disciplină, totul este ca pe roate. La acest capitol, ţările europene germanice detaşându-se de lumea latină, unde obligatoriu mentalitatea trebuie schimbată.

Între crinolină și blue jeanși …

E cam târziu. Se face dimineață curând. Zgomotul din cap nu mă lasă să dorm, așa că am ales să scriu. Am ajuns la concluzia, cu ajutorul unei prietene, că m-am născut într-un secol greșit. Ea, de asemenea, ar fi trebuit să se nască în secolul al XVIII-lea, iar eu ar fi trebuit să mă nasc în secolul meu.

Secolul meu este creat de imaginația mea și trebuie să aibă

”DOMNUL VUCEA” în memoria eternă…

Era pentru mine un model de pedagog. Școala primară a fost o încântare și o lecție pentru ceea ce mai târziu am devenit. Puțini bărbați aleg meseria de învățător, dar în carțile de citire citeam mereu despre acel model al ”domnului Vucea”  evocat de Barbu Ștefănescu Delavrancea: ”Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului. Domnul – un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată. Domnul era încruntat și galben. Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. Băieții stau ca sfinții în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genunchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărțile deschise și aduse la vârful nasului.Vergea, lăcrâmi, urechi roșii, Domn uscat și nalt… Să dusese curajul!… Dârdâiam. Glasul îmi tremura ca și cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată. – Știi să citești? – Știu… – Scoate „Lectura”.”

Nu mai trăim de mult în primitivism și, totuși, încerc să-mi dau seama în ce secol trăiesc…

Nu poți trăi într-o sferă de cristal o viață întreagă, atât timp cât ești sănătos, în limitele normale impuse de mediu, de stilul de viață, de vâltoarea în care ești angrenat etc. Trăiești printre oameni și trebuie să