Timpul. Ce este timpul? un cuvânt, o noţiune? o dimensiune? o raţiune? un „must be”? o mărime fizică? ce este??? E momentul trecerii noastre prin viaţă, un vis? o minune? Însuşi Stephen Hawking nu a ştiut care-i va fi titlul tezei sale de doctorat şi, în final, a ales: TIMPUL. „Atât? nimic altceva?” întreabă profesorul?; „Atât”, răspunde el, TIMPUL.
DA. Timpul. EL este cel pe lângă care trecem, fără să ne dăm seama cum trecem, gândindu-ne doar la o împlinire, un scop, o dorinţă. Şi a mai trecut o zi. Fiecare zi altfel, altfel decât aceeaşi zi din calendarul din anii trecuţi.
Spre exemplu, astăzi,
2 martie, o zi plină cu gânduri de martie, de mărţişor, dar??? aproape că nici nu am simţit sărbătoarea! Simulări de Bacalaureat, ore, chiar şi timpi morţi, griji, dosare, afară soare, copii preocupaţi cu altele :).
Şi totuşi, o lalea neaşteptată, un buchet de ghiocei rupţi din grădină, o albinuţă bâzâind într-un plic nerăbdător a se deschide, 3 desene frumoase şi ceva pupici pe obraji, au valorat destul. Dar nu pot să nu mă gândesc la anii în care florile mă „îngropau” la propriu, pur şi simplu, că eram EU, nu pentru că aş fi fost „aia rea” de vreun obiect riscant pentru toamnă. Să fiu sinceră, chestiunea asta am observat-o fix de la fenomenul „Blându`” încoace. A compromis orice urmă de sărbătoare şi mireasmă a bucuriei de primăvară. NU e nimic. Bine totuşi că, iubirea nu a dispărut de tot.
Am oferit doi ghiocei (cercei). Cu toată dragostea. MI-am luat mie, dar am mai luat o pereche, în plus. Aşa, de drag. Nu zic să mă laud, ci pentru că vreau să-i arăt cumva un fel de recunoştinţă că se află prin preajmă. Aşa cum se poate. Pentru că nici eu de fapt nu pot fi mai mult prezentă, deşi aş vrea. Nu pot fi prezentă aproape niciunde, pentru că sunt de fapt sunt peste tot în acelaşi timp. NU am timp să vorbesc la telefon, nu am timp de vizite, nu am timp să întreţin prietenii în spaţiul real, am uitat (în ghilimele) rudele, am uitat (tot în ghilimele) că exist, dar în acelaşi timp trăiesc fiecare secundă, în mod constructiv. Asta sunt! Nu ştiu cine a spus-o, dar în această etapă a vieţii, timpul este un fel de duşman. Dar bine măcar că, avem curajul să-l gestionăm cumva. Cineva trebuie sacrificat de fiecare dată, însă.
Acum, un citat, apropos de prieteni, prietenii, înţelepciune, un citat dintr-o carte pe care am citit-o tocmai pentru că este cartea preferată a persoanei căreia i-am dăruit „ghioceii”:
„Dacă vei căuta în afara ta sau a prietenului tău rădăcina comună, dacă există pentru amândoi, undeva, în diversitatea materialelor, un mod divin ce leagă lucrurile, nu există nici distanţă, nici timp în stare s-o despartă, căci divinităţile pe care se întemeiază unitatea voastră nu se poticnesc în faţa zidurilor sau a mărilor” (A. de.St.Ex., pag. 570)
Se numeşte „Citadela”, de Antoine de Saint Exupery şi reprezintă o colecţie de scrieri ale autorului, publicate postum, „o somptuoasă tapiserie testamentară” publicată la Editura Rao, în 573 de pagini. NU vă aşteptaţi să găsiţi în ea o poveste, doar şiruri întregi de metafore, filosofii de viaţă şi cuvinte înţelepte rupte parcă din Biblie, DA. Este o carte nu pentru oricine, dar se poate regăsi în ea oricine poate să treacă dincolo de cuvinte. Este greu de citit de către cineva care adoră romanele de dragoste sau cele poliţiste, broşuri sau reviste Glamour. Dar, dacă te încumeţi totuşi, tu cel care nu ai curaj, începe să plantezi „o sămânţă de cedru în deşert, să baţi un cui în corabia ce te duce pe mare” şi, mai ales, să vorbeşti pietrelor care se adună pentru a se clădi într-un templu sau vor forma zidurile unui oraş.
Mai presus de toate, nu uita să te urci pe dealul care păzeşte oraşul şi priveşte luminile sale ca pe nişte stele ce întregesc universul.
Un mărţişor, o floare în deşert, o ploaie de vară în oraşul TIMPULUI TĂU, cu drag!
Dezvăluiri învăluite 
Multumesc, ghiocelule…